Se spune ca un om intelept pe nume Chuang Tzu a visat odata ca era un fluture. Si era incantat de faptul ca era un fluture. Fluture fiind si zburand incoace si incolo se zice ca ar fi zarit si un om care dormea si, pare-se, visa. Apoi, s-a trezit si de atunci nu mai stie sigur daca este omul Chuang Tzu care a visat candva ca era un fluture sau este un fluture care doarme si viseaza acum ca este Chuang Tzu.
Fara sa se poata face asociatii foarte clare si precise se poate spune ca situatia unui invatacel intr-ale terapiei psihanalitice este asemanatoare, intr-o anumita etapa. Inainte vreme stia destul de bine cine este, de ce alege sa faca anumite lucruri si nu altele sau de ce se simte bine in compania unor anumite persoane, suportand, dimpotriva, cu greu, alte persoane. Acum, dupa ce a inceput sa citeasca despre inconstient, despre pulsiuni, mecanisme de aparare, complexul Oedip si multe altele si, mai ales dupa ce a parcurs cateva zeci de ore de analiza personala, lucrurile nu mai sunt asa de simple. De multe ori constata cu surprindere ca este greu sa mai fie spontan, sau, dimpotriva, ca face multe lucruri fara sa se gandeasca temeinic la consecintele lor. Sau, alteori, are tendinta sa-si analizeze cea mai mare parte din activitatile zilnice si sa se intrebe “Oare ce semnificatie se poate ascunde in spatele cutarei actiuni ?” sau “Oare ce ma atrage cu adevarat la o anumita persoana ?” Activitati pe care le facea cu placere inainte sau intalniri cu anumite persoane si discutii pe anumite teme par sa nu-l mai satisfaca, i se par superficiale si lipsite de sens. Inainte albul era alb, negrul era negru si era foarte sigur de asta, astazi, parca sunt numai tonuri de gri. O lume pare ca se prabuseste (sau, macar tinde sa-si piarda consistenta), o alta lume va sa vie, dar inca nu este…Si, pentru ca are un dezvoltat simt al umorului, uneori ii vine sa se intrebe daca este om sau fluture.
Si a mai observat invatacelul nostru ca, de la o vreme, ii este din ce in ce mai greu sa faca anumite lucruri “pentru ca asa trebuie”, sau “pentru ca asta inseamna a fi in randul lumii”. Este ca un fel de revolta impotriva unei (unor) autoritati din exteriorul sau. Pare sa-l intereseze aproape exclusiv ceea ce se petrece in interior, doar aici se concentreaza adevarul si autenticitatea.
Si se mai petrec tot felul de lucruri interesante, care ar putea fi catalogate ca amuzante daca nu s-ar petrece cu un consum important de energie si pe un fond de nesiguranta in ceea ce priveste scopurile (reale sau doar fantasmate). De exemplu: desi mai inainte nu era cine stie ce problema sa faca o lucrare de cateva pagini, astazi amana pana in ultima clipa acest lucru, asumandu-si unele riscuri. Parca ar vrea sa testeze pana unde se poate merge, parca ar striga in felul acesta ca nu mai vrea sa mearga pe caile batatorite de el sau de altii inainte. Exista (trebuie sa existe !) o cale a lui proprie, nu numai deosebita de calea altora, dar deosebita si de caile pe care el insusi a mers pana acum. Este, uneori, foarte greu sa asimileze lucruri noi, pentru ca le percepe ca pe ceva exterior, ceva neautentic, in timp ce tot ceea ce conteaza este in interior si ar fi nevoie doar de o introspectie si o rearanjare a continuturilor deja existente. Sau alt exemplu semnificativ: in sesiunea din iarna practic a picat un examen doar pentru ca profesoara avea un anumit nume si a simtit nevoia sa se lupte cu aceasta, sa nu predea la timp mapa cu referate, practic “sa zgandare vrasmasul”. S-ar putea spune ca aceasta profesoara a intrat in analiza lui personala, sau, poate ca analiza lui personala a parasit divanul si s-a extins inspre domenii cu care nu parea sa aiba vreo legatura. Nici nu mai este foarte clar daca vrasmasul era in exterior (acea, de altfel, foarte respectabila doamna profesoara) sau, (cine stie ?) daca nu era vorba de un aspect cat se poate de interior impotriva caruia a simtit nevoia imperioasa sa se revolte (sau sa-l provoace).
Alteori se surprinde ca nu mai gusta cu voluptate din placerile vietii, preferand sa-si puna intrebari despre ce inseamna asta, unde poate duce si cu ce se aseamana din ceea ce a citit, auzit sau doar imaginat.
Ar fi exagerat spus ca aceste lucruri sunt facute constient, ci, pur si simplu se petrec, au anumite consecinte si, apoi, sunt analizate, luate la puricat si extras din ele anumite sensuri (sau, macar, incercat acest lucru). A nu se intelege ca toate aceste tendinte, mai degraba inconstiente, nu ar putea fi controlate. Ba ar putea fi tinute sub control si ar putea functiona ca mai-nainte, doar ca, asta i-ar lasa un gust de vechi, de obisnuit si banal invatacelului nostru. Ceva spune : “asta s-a mai facut !”, “cunoastem !”, “unde-i autenticitatea, nota personala si inconfundabila ?”.
Si, ca sa fie lucrurile si mai complicate, uneori se gandeste daca nu cumva aceasta dorinta de personal, autentic si nereproductibil de catre altii nu este cumva doar fatada sub care vrea sa ascunda o oarecare lipsa de incredere in fortele proprii.
Este ca si cum, analogic vorbind, aflat intr-o incapere, si vrand sa priveasca pe fereastra acoperita cu o perdea (mai degraba) transparenta, ar avea de ales intre a-si focaliza privirea pe peisajul de dincolo de fereastra, fiind mai mult sau mai putin incomodat de perdeaua-filtru sau a-si focaliza privirea, din contra, pe modelul perdelei si a observa cat de interesant este acesta avand ca fundal neclar peisajul de afara. Majoritatea, imensa majoritate a oamenilor ar prefera sa se focalizeze pe peisajul exterior, eventual dand si perdeaua in lateral si, astfel, incercand sa-i anuleze, practic, existenta. Da, dar ce interesanta , ce personala, cat de artistica este imaginea cealalta ! Deabia de aici incepe lumea proprie. Ar fi bine, totusi, sa nu fie ignorat in totalitate peisajul. Invatacelul nostru simte ca aici se poate ascunde un pericol foarte mare. Isi aduce aminte de un psihanalist celebru care recunostea ca, atunci cand a inceput sa-si sondeze inconstientul, materialul scos la iveala era aproape identic cu cel adus de pacientii lui psihotici. Ce facea diferenta era faptul ca el, psihanalistul, era in permanenta constient de identitatea lui si mai si stia si de ce se avanta in acele locuri.
Si, reflectand la aceste lucruri, personajul nostru revine din vis, isi aduce aminte ca nu este, nicidecum un fluture ci un om care a visat (a avut nevoie sa viseze) candva ca este un fluture si a uitat (sau a avut nevoie se uite !), pentru o vreme adevarata lui natura.
Poate pe principiul asocierilor libere isi aduce aminte si de o vorba de prin Ardeal : “ Si atunci cand nu mai stii cum sa faci, fa cum simti, ca doar o fi cumva, ca n-o fost nicicand nicicum !”
Asa ca acum, va putea sa viseze mai des si va sti si drumul de intoarcere. Si nici macar nu este primul care a avut acest vis. Exista, desigur, exemplul formatorilor sai, care, probabil, au trecut mai demult prin aceste adevarate nisipuri miscatoare si au izbutit sa razbata spre o lume noua, mai bogata, mai plina de sens si de certitudini.
Si atunci, sigur va reusi si el !